Sunday, March 30, 2008

O sa mor singura?


E o intrebare in mintea tuturor la un anumit moment, respectiv in anumite momente, depinzand de nesiguranta fiecaruia, dar totusi este de neignorat: Ce ne face atractivi?

Ce face o femeie frumoasa?
Ce face un barbat atragator?
Cum ies in evidenta?
Imi afisez bucle mari si rebele sau imi dovedesc rafinamentul prin par intins?
Arat incredere in mine prin tocuri inalte si elegante sau Converse si un tricou misto?
Ar trebui sa fac din prima contact vizual prelungit? O sa ma creada doritoare si disperata sau interesata si sigura pe mine?
Nu vreau sa par rigida, dar nici sa fac primul pas. Desi primul pas poate fi sexy. Si daca nu zambesc cand imi zambeste? Ar trebui sa zambesc mai mult. Oare zambesc prea mult?

Nu poti gasi nicaieri reteta pentru cel cu care te vei potrivi. O strategie este sa determini ceea ce iti doresti, sa anticipezi ce si-ar dori un asemenea om si sa te comporti ca atare.

Un exemplu: Imi doresc sa fie increzator in sine, ambitios, cu respect pentru femei, dar nu protector. Imi doresc sa ii pot cere ajutorul, dar nu vreau sa mi-l ofere fara sa i-l cer. Nu vreau sa considere femeile menite pentru a fi ingrijite si protejate si nu vreau sa se astepte sa nu mai ies in oras cu prietenii mei de sex masculin. Imi doresc sa se bucure cu toata inima de compromisurile pe care le fac pentru el, dar sa nu mi le ceara. Vreau sa ajunga sa ma cunoasca indeajuns de bine incat sa imi poata face o supriza de care sa ma bucur si vreau sa ajunga sa se deschida in fata mea.

Pe o reteta de tipul asta, poti anticipa ce anume nu ti-ai dori: Sa nu ma strige 'pisi' sau 'papusa'. Sa nu ma alinte in public. Sa nu ma trateze ca pe un copil nestiutor si incapabil. Sa nu se comporte arogant cand suntem in masina lui noua. Sa nu se ofere sa ma duca la cina pentru ca apoi sa pretinda ca ii datorez ceva. Sa nu simta nevoia saruturilor sau atingerilor cand iesim cu prieteni pentru a-i face sa se simta prost. Sa nu aiba un zambet superior si tamp cand ii spun opinia mea despre evolutia euro-centrismului si sa nu rada cu pofta cand ii recunosc ambitiile mele. Sa nu cumva sa ma intrebe de ce lumea mai citeste inca.

In consecinta, pentru a-l atrage, nu ma voi imbraca la ceai ca si cum as merge la o petrecere trance. Nu voi purta fuste roz si stramte, nu ma voi machia excesiv, nu voi vorbi strident, nu ma voi pisici si nu imi voi limita discutiile la show-uri TV.

Toate bune si logice. Suna bine. E un plan rezonabil. S-ar zice. Dar e un mic semn de intrebare in legatura cu primul pas din ecuatie: poti baga mana in foc ca asta e ceea ce iti doresti?
Poti spune cu siguranta ca o atitudine protectoare, izvorata din sentimente puternice, nu ti se va parea dulce la un moment dat? De asemenea, daca ambitia si succesul lui, in timp, nu mai lasa loc apropierii dintre voi? Daca gasesti omul perfect, barbatul cu care te potrivesti, fara nici o indoiala, cel cu care te vezi atat pe munte la vara, cat si la nunta peste 5 ani... si apoi il cunosti pe El?

Sincer vorbind, cu riscul de a va strica urmatoarea intalnire si a va deprima, noi habar nu avem ce ne dorim 'cu adevarat'. Fiindca nu exista dorinte supreme, care sa ne exprime intreaga fire, intregul caracter. Chiar si acesta e in continua schimbare. Iar perceptia noastra nu e decat o imagine distorsionata, vazuta prin sticla colorata si neuniforma a variabilei .
A gasi persoana potrivita pentru tine, in haosul probabilitatilor dinamice, e nu doar greu de crezut, dar profund ingreunat si de importanta colosala pe care o dam detaliilor si impresiilor. As zice primei impresii, dar nu indraznesc.
In contextul asta, notiunea de 'suflet pereche' pare de-a dreptul ridicola. Si totusi, in cel mai determinist univers, o potrivire de tip barbat-femeie, sot-sotie, prieten-prietena, iubit-iubita -si toate in acelasi timp - ce altceva poate fi decat dovada existentei sacrului (Dumnezeu, Destin, Design Inteligent, dupa gust).
Reality check: asa ceva nu se intampla niciodata. Relatiile fericite sunt cele la care se lucreaza si la care se depune efort. Se limiteaza voluntar optiunile individuale si se accepta defectele. Asta le face mai valoroase in ochii mei.

Nu stiu daca o sa mor singura sau nu. Depinde. Cine stie daca imi voi dori sau nu.

Monday, March 17, 2008

Exercise for the mind

I think we all know that we're small. We all know we're petty and insignificant. We know that we know nothing, that we will never in our short, normal lives be able to grasp anything that holds true value. No matter how gullible we play, I believe that we all know our lives will not mean anything. Not truly. It is my strong conviction that we are perfectly aware from the day we are born that we will not change the course of the universe, but rather that we are meant to simply integrate into the course of it.


Of course, we've trained ourselves to ignore all of this.
The fact of the matter is, in order for us to do all the meaningless shit we do every single day, we have to be deeply self-deluded into thinking that it matters. This might just be the most emo-sounding, apparent Fight Club-plagiarism I have ever written. And indeed, it is beyond words to explain how deeply I understand the phrase "It does not matter".

Our delusion at time peaks. It peaks in attempting to 'leave something behind', something that inconceivably will last through time and will make a difference to the world. Such a narrow definition for such a powerful word.
Ahh, art. The fantasy. Art is to the world what to me is the exact particular shape of the leaf cut by the red ant on the shore of the Amazon at point 10,453 km, on a rainy autumn's day in May, at 3:45 and 52 seconds. I do not know and I do not care. I don't give a shit. And you don't either.

The importance of absolutely everything is equal to zero.

None.

Nule.

No-thing. Nothing. Take a note of that. NO - THING. Vain.


And yet. What can be more beautiful in the world for the human mind to grasp than... the futility of its efforts. As we've had the misfortune of wondering, tell me then. What can bring more peace to a soul than intuiting and accepting nothingness.

What can be more serene and valuable than a death with meaning?

A meaning that you yourself can grasp. A meaning that does not arise from thought-up make-belief premises that bare no proof, no test, no evidence and no honest or true conviction from anyone. But a meaning that is as evident as water is to fish; in need of no advocate or reason, aided by no priest or madman, forced upon no creature. It is the meaning which can bare no name. It is personal to the extent that expressing it is describing the color red.
It is despair beyond recovery and, at the same time, hope without a taint of blood.

It is in each of us, should we care to wipe the dust of social and moral righteousness off the humble chest of simple truths.

It is not an end, nor a beginning. It just is.

Tuesday, March 11, 2008

De ce unii cred ca sunt masochista

... sau de ce eu ma bucur ca am trecut prin experienta nefericita a scolii romanesti si mi-au fost varate in cap atatea lucruri inutile.

Unde am crescut eu era expresia repetata obsesiv de profesori ca justificare era 'sa poti purta o conversatie inteligenta cand o sa ai ocazia'. Problema e ca discutiile pe teme de cultura generala, din experienta mea in Romania, fie se intampla la cateva beri pe o terasa si de obicei lipseste vreo structura sau vreun 'point' care sa fie urmarit pentru mai mult de cateva fraze, derivand eventual in filozofie, fie sunt cu un profesor foarte pasionat de materia lui care in mod ciudat ti-e si simpatic, dar fara sa aiba vreo finalitate practica.

Personal savurez la maxim o discutie si in special o gluma care se bazeaza pe cultura ta anterioara, de tipul "I'm trying to play a battle game online, but opponent isn't responding." - "Is he Swiss?"

Insa eu am avut dificultati in a le gasi in abundenta pe meleagurile noastre. Departe de mine ideea ca nu ar fi cu cine. Nu simt nevoia sa dezvolt aici. In schimb cred ca nu exista cultura acestora propriu-zisa. Sunt fie asociate cu scoala, si deci 'naspa', fie sunt intr-adevar legate de domenii specifice (glume intre doctori, intre manageri, intre advertisers etc.)

In primul rand, cultura generala e mereu asociata cu sentimente de genul celor descrise aici, de fortare la scoala si implicit de inutilitate. Daca e sa porti o discutie pe teme intelectuale de obicei te mandresti cu faptul ca nu le-ai invatat de la profi (ci pe Discovery sau in carti 'marfa rau, pe care evident ca nu le avem la scoala'), si o faci in modul cel mai informal posibil tocmai pentru a-ti sublinia opozitia fata de tot ce e academic si deci tocit.
Al doilea motiv e fiindca lipseste aproape cu desavarsire clasa sociala care isi permite la 20 de ani sa stea in puf material in timp ce vorbeste despre Locke si Machiavelli la un cocktail dupa o prelegere la facultate. Calitatii invatamantului i se adauga 'inutilitatea generala' din opinia studentului, astfel incat o discutie de 2 ore dupa un curs, pe tema respectivului cursului e rara. Mai mult, cu greu gasesti o persoana motivata si in acelasi timp instarita (si deci care nu are griji mai mari decat 'filozofeli') la 20 de ani, cu o mentalitate care sa-i permita bucuria unei astfel de discutii (vezi marea clasa a nouveau-riches de dupa revolutie, a caror ascensiune nu are nimic in comun cu educatia sau cultura). Si daca prin noroc gasesti un asemenea specimen, da-i o companie pe masura...

Sunday, March 9, 2008

Random fact of the day

Suicide is a criminal offense in many legislative frameworks across the world. The reason behind this is often deemed to be paternalism, meaning that it's the state's way of protecting you from yourself. By discouraging you. From killing yourself.

You should be discouraged by a law stating that if you fail to kill yourself, you go to jail.

I don't know about you, but I would look for an extra-tall building just to extra-'stick it to the man'.

Friday, March 7, 2008

Ce te costa?

O educatie in Olanda - 1500 de euro in tuition fees + variabil in living expenses.
Admiterea la o universitate din Olanda - milioane de neuroni morti de stres.
Adaptarea la un nou mediu academic - nopti de munca asidua.
Adaptarea la un nou mediu social - nemaiintelegerea unor glume de acasa.
Abonament telefonic avantajos - 10 euro.
Bilet de autobuz - 1.70 euro.
Auzirea melodiei Parazitilor (zi pu-lala. zi pu-lalalalalalala) in mijlocul campusului intr-o vineri dupa-masa fara oripilare publica generala - priceless.

Saturday, March 1, 2008

1 Martie pe alte meleaguri

Nu cred ca mai e nevoie sa zic cat de importante devin dintr-o data toate chestiile pur romanesti care nu te interesau prea mult odata ce ajungi pe alte meleaguri. E un cliseu, e normalitate, e o palma subtila data de cunostinte care rad cand le spui.
Azi-noapte pe la 12 primesc un mesaj pe Facebook care ma invita la un brunch doar al romanilor Sambata dimineata la 11. Yay! Macar o sa simt un strop de 'romanism' de 1 Martie. Si inca dimineata! Ma culc fericita si asistata de cele doua pahare de vin rose de la bar.


Ma trezesc la 10 dimineata ca o curajoasa ce ma aflu si purced spre cantina. Ma lovesc de un vant demn de Marea Nordului. Imi zboara palaria, ma impiedic de o piatra si imi lacrimeaza ochii de parca as fi venit de la inmormantare. Ajung, imping usile grele si ma reped la baie sa imi revin.
La 11:05 nu era nimeni in fata cantinei. La 11:15 incepusem sa ma deprim uitandu-ma la cum zboara pungi si biciclete pe afara. Urasc sa astept. Nu, chiar urasc sa astept. Urasc sa astept dimineata. Urasc sa astept dimineata cand sunt invitata de altcineva. URASC sa astept de 1 Martie.
La 11:20 vad venind un roman din cei 11 asteptati.
"Neata, Ioana."
"Buna. Ce facem?"
"Intram?"
"Mda..."
"Ah, la multi ani."
"Mersi."
"Astia nu au martisoare."
"Da. ... Stiu."

La 11:40 mai apare o romanca. Ne imparte cate un snur de martisor si bem o cafea fara cofeina. La 12 fara 5 vin bulgaroaicele. Ma imbratiseaza una dintre ele si imi leaga o sfoara de martisor (ca ale noastre, doar mai groase) de mana si imi spune ca acum imi leaga fericirea si norocul.

Fast forward 5 ore, ma aflu la o cafea adevarata cu o prietena olandeza foarte interesata de traditiile noastre 'pagane' si de asemenea incantata de minunatia de hornar de plastic bagat frumos intr-o casuta alba, cu sforicele albe si rosii plutind inauntru. Discutam despre sistemul de invatamant olandez, despre a vizita Bruxelles, despre cafea si despre ONG-uri.
Ce placut.

Povestea asta nu are nici o morala. There is no actual point that you missed. E doar o pagina de jurnal pentru prieteni si pentru cei interesati de cum arata o zi de Martisor departe de tara Martisorului.
Ma apuc sa recitesc Huliganii.

Edit: Feel free to leave an impression.